Atunci când decizi să mănânci doar câteva pătrățele de ciocolată, dar sfârsești prin a termina toată ciocolata,

Atunci când spui că savurezi doar o felie de pizza, dar nu îți dai seama când ai mâncat-o pe ultima,

Atunci când cei doi covrigei pe care i-ai agreat tu cu tine, când lucrai la un dead line, au ajuns să fie o pungă întreagă.

Atunci ai de-a face cu efectul what the hell. Efectul este prezentat detaliat de către Kelly McGonigal în The Willpower Instinct și se referă la sentimentul de vinovăție pe care îl avem atunci când există abateri de la un stil de viață echilibrat pe care ni l-am propus. Când ne spunem: lasă, e ok să mănânc (insert here: dulciuri, pizza, fast-food) pentru că doar azi sunt obosit, stresat, e Crăciunul (s-a dus, am scăpat), vacanță, nunta celei mai bune prietene. Efectul se extinde nu doar asupra mâncării, ci a oricărui alt lucru sau activități atunci când nu suntem capabili să exercităm limite: cumpărături, timp petrecut pe internet, alcool.

Doar că, în cazul mâncării, efectul what the hell are urmări pe care cu greu le remediem. Scăderea activității metabolice (prin creșterea masei de grăsime și scăderea masei musculare), creșterea cantității de insulină pentru ca organismul să poată susține un exces alimentar, înmulțirea numărului de celule adipoase. La nivel psihic, crește gradul de frustrare și de vină, dar apare și sentimentul de abandonare a unei direcții.

În cuvinte puține, efectul what the hell are ca tință sigură îngrășarea și frustrarea. Cea mai simplă manieră de a-l combate este aceea de a nu ține diete. Mâncatul ordonat, echilibrat și variat ne ține departe de fuga între extreme (diete și mâncat compulsiv) și de sentimentele de vinovăție asociate. Oricum am da-o tot la echilibru și organizare ajungem. Iar atunci când vorbim de excepții, trei cuvinte ar trebui să le definească: puțin, rar și de calitate.

Sursa foto: unsplash.com