Știți cum sunt perioadele acelea în care toate treburile de la job sunt gata și la timp, toți clienții mulțumiți, acasă am pregătit regulamentar prânzul și cina, am ajuns la salon, am citit și făcut yoga, ne-am relaxat la cafea cu prietenii și am petrecut timp de calitate în familie? Well, nici eu. 🙂

Ultima lună a fost pe repede înainte. Foarte multe proiecte noi, unele despre care abia aștept să vă povestesc, o grămadă de administrative de gestionat, evenimente de bifat, prieteni de susținut, partener de ținut de mână și privit în ochi, mâncare de învârtit în oale.

Marți seară e un moment foarte bun despre a povesti despre work-life balance. Pentru că marți seara vine după duminica în care m-am oprit înainte de a claca. Înainte să mi se întâmple să mă uit pe jos, să văd un ficat și să zic „wait, e al meu, îl recunosc”.

Așa cum spuneam, duminică am decis că va fi o zi în care voi mișca un deget doar ca să întorc paginile cărții celei noi de pe noptieră, să duc cana de cafea la gură și să mănânc din caserola de delivery. Și m-am ținut de cuvânt în cel mai serios mod. M-am încărcat cu energie până la următoarea tură de râzvrătit și am concluzionat niște lucruri pe care m-am gândit să le dau mai departe. Poate, poate vă sunt de folos.

Work-life balance nu există. Sau nu există fără presiune și sacrificii mari, nopți nedormite și frustrări acumulate. Sunt perioade în care vei munci mai mult, și perioade în care vei petrece mai mult timp cu familia. Eu mi-am propus să le alternez, fără a mai exagera în nici o direcție.

E mai importantă liniștea din căpuț și din suflet decât orice altceva. Mai mult decât proiecte bine făcute, zeci de articole scrise pe blog sau nopți pierdute. Sunt oameni care se nasc cu această liniște și oameni care și-o fac. Eu fac parte din a doua categorie.

Să spun NU, să refuz proiecte a devenit o activitate în sine. 🙂 Chiar dacă cu sufletul le-aș face pe toate, fizic triez și accept doar cât pot duce. Lucrurile făcute în tihnă sunt de calitate, îmi amintesc cu plăcere de ele pentru că am avut timp să le asimilez pe de-a întregul. Au o bucățică din mine. Și asta se vede în fiecare frunză de salată pe care o pun în meal plan-uri și în fiecare rând scris.

Balastul lăsat în urmă e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru mine. Fie că-i vorba de obiecte sau activități inutile. Brusc, totul se luminează și timpul se dilată (ok, puțin, but still). Lucrurile nu se mai întâmplă pentru că trebuie, ci pentru că simt. Iar rezultatele sunt pe măsură.

Nu-mi mai e teamă și nu mă mai simt vinovată că în timp ce mă odihnesc irosesc timpul. Pentru că timpul investit în mine e cel mai prețios lucru pe care mi-l pot oferi. O zi de weekend petrecută în pat, cu o carte bună, o cină comandată și nu gătită, o farfurie lăsată pe masă, un mail la care nu răspund în prima oră de când l-am primit, proiecte amânate sau refuzate. Toate fac ca timpul meu să fie unul dilatat, lărgit.

Măsura succesului și a eșecului meu sunt eu. Dincolo de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Iar pentru asta trebuie să fiu eu bine, indiferent dacă-i furtună sau soare. E utopic și nerealist să îmi doresc să le fac pe toate, să le controlez pe toate. Work-life balance nu există. Gândiți-vă la asta de fiecare dată când realizați că nu ați bifat toate activitățile de pe listă. Practic, această înțelegere a lucrurilor, schimbă goana după fericire în bucuria de a fi, zi de zi. Și asta nu e puțin lucru.